La Multi Ani, Romania!

Unirea de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 Ziua Naţională a României.

Continue reading

Genele false

În 1916 începe istoria genelor false, prin filmul mut Intolerance, actriță Seena Owen, director film D.W.Griffith căruia, pentru a promova filmul și a face actrița să arate mai bine, îi vine ideea unui artificiu pentru gene realizat din fire de păr uman tunse apoi și lipite pe genele Seenei. Asia vine puternic din urmă în timp. Curând, devin istorie.

Frumusețea feminină e bazată exclusiv pe atributele seducției și sexualității, indiferent de formele mascate în acțiune (seducție ingenuă, agresivă, pasivă, inocentă, femme fatale, timidă etc). Dacă vrei și poți să ai, fă-o fără să te vaiți. Repercursiunile nu sunt de neglijat (conjunctivită, iritații –problemă similară cu a purta lentile de contact) dar nici efectul nu e de neglijat. Rezultatul scuză suferința! Mai întâi mergi la saloane, dacă te ține buzunarul. Dacă nu, înveți acasă, nevoia e cea mai bună profesoară!

Oricare femeie vrea să arate mai bine. Marile vedete nu trăiesc fără. Nu e nevoie de perfecțiune, cât timp ai perfecțiunea propriei stări de bine. Aproape oricare femeie (din păcate, mai sunt și excepții de la regulă, datorate diverșilor factori ai mediului de viață/înconjurător) ar purta gene false. O privire intensă face cât o mie de acțiuni. O privire ascunde gânduri, naște lumi și relații, conversații și întâmplări, este primul pas al cuiva către cei/cele din jur. Privirile unei femei sunt cele mai de temut arme în anumite cazuri. Privirile îți pleacă voința de a arăta mai bine și plăcerea de a trăi în brațele altora și sunt de neprețuit când te afirmi.

Genele false pot fi un argument reușit pentru a te simți mai bine, cu condiția să știi să le aplici, să te simți în stare să le porți, să le vrei cu adevărat, nu pentru că ți se impun, să îți alegi genele potrivite formei feței și ochilor tăi și, mai presus de orice, să nu-ți bați joc de tine. Dacă ți-e frică, nu o face. A fi în trend nu înseamnă să fii victima kitschului, înainte de toate înseamnă să-ți respecți propriul fel de a fi.

Genele false pot ajuta stima de sine, binedispun instantaneu orice privire interioară și exterioară, nasc priviri către vise și dorințe. Lungi, scurte, dese, fantezie, fir cu fir sau tip bandă, ele pot transfera voluntar/involuntar către cei din jur capacitatea noastră de a arăta mai bine, de a ști ce vrem, de a primi provocarea clipei. de a dărui ceva. Transformă-ți genele în prietene de ocazie, dar respectă-le spațiul și, mai ales, accentuează-le ochilor tăi propriile calități. Nu-i transforma în dușmani, nu-i împopoțona fără rost.

Rostul genelor false e de a înfrumuseța, de a da stare de bine, de a scoate din anonimat și de a completa. Atât timp cât respecți regula de aur a aplicării (să nu existe niciun spațiu între baza genelor tale și cele aplicate sau, cel puțin, să nu fie vizibil, indiferent că aplici gene fir cu fir sau tip bandă) și îți respecți propria imagine (nu te întinzi mai mult decât ți-e plapuma, că poți da chix!), poți descoperi că ești capabilă să te reinventezi. Costul redescoperirii face jocurile prezentului.

Cine cunoaște genele false Shu Uemura le apreciază calitatea, iar costul lor ridicat este scuzat de calitate. Cine își permite mai puțin, merge către genele Mac sau Ardell, ori NYX, Revlon, Andrea, Quo, E.L.F, MakeUp Forever și lista poate continua.

Go on!!

Oana Nicolița

Dependența de telefon

Nu știu voi, celelalte, dar eu clar sunt dependentă de telefon. De ambele mele telefoane. Mai ales de sms-uri. Iau telefonul cu mine și în baie uneori, alteori mă enervez și-l ascund prin casă.

Constat amar (zâmbesc totuși, când scriu asta) că telefonul devine parte indispensabilă vieților noastre. A devenit deja. Uneori mi-e dor de moda scrisorilor prin poștă, alteori nu am chef nici măcar un e-mail să scriu. Timpul costă, nerăbdarea arde! Deci, tot telefonul e mai la îndemână și rapid. Nu știu dacă optimizează într-adevăr relațiile interpersonale, dar știu sigur că e propriul meu aliat în rezolvarea multor probleme cotidiene.

Durerea mea cea mare e că dependența de telefon îmi epuizează uneori resursele și așa limitate, de răbdare motivațională. De calm și liniște. Dacă am plecat undeva fără telefoane, gata, e Apocalipsa pentru mine!! Nu știu de ce, mă simt în siguranță cu ele la mine. Sunt puntea mea de legătură nu neapărat cu lumea, cât cu liniștea proprie că e o lume acolo. E încrederea în dezvoltare și conștiința că da, nu aș suporta să stau fără să comunic în permanență. E o contradicție aici, uneori vreau să fiu singură. Și tot dau sms-uri sau telefon. Aici cu siguranță nu e deznădejdea clipei, ci conștiința provocării clipei. Iar degetele mele de la mâna dreaptă au făcut bătături.

Forțele majore care duc la adoptarea liniștii prin telefon sunt altele decât nevoia în sine de telefon. Sunt emoțiile, așteptarea, dorința de comunicare, nerăbdarea unor semne de la cei dragi, unor răspunsuri, gândul că mereu e cineva acolo… și lista poate continua. Ați observat câte poate rezolva un simplu telefon, mesaj, răspuns, chiar câte poate ignora, după bunul nostru plac?! Ați observat cum se pune lumea la cale prin telefon?!

Nevoia de cuvânt și voce este pentru unii Rai, pentru alții Iad. Eu sunt undeva la mijloc. Reconcilierea cu propria dependență de telefon m-ar face probabil mai matură dar mai slabă în fața unor factori de criză sau a unor chestii spontane. Ați observat vreodată, cum comunicarea prea superficială devine mai apropiată când adaugi o notă personală printr-un sms și parcă te simți mai bine, mai altfel?! Gândul că transmiți cele mai intime trăiri sau doar o bucurie simplă, sau o întrebare, un răspuns, ori cele mai mari crize și ești acolo, ascuns în spatele telefonului, nu calmează realitatea însă o îndulcește. O rezolvă. Așa cum o femeie este marea putere din umbra bărbatului, așa și telefonul este marea mea putere din umbră.

În spatele telefonului toți suntem puternici, în fața lui suntem slabi.

TU în ce relație ești cu telefonul tău?

Oana Nicolița

Tipuri de machiaj (II)

Bridal make-up: machiajul de mireasă trebuie să fie unic în acea zi pentru mireasa respectivă. Trebuie să manipuleze emoțiile celorlalți și să le gestioneze pe cele ale miresei în sine. Să acopere ce e de acoperit și să evidențieze statutul de mireasă. Să fie impecabil dar nu mască. E o formă de adaptare la situație, presupune ca mireasa să aiba curaj și să fie unică, să încerce și altceva, pentru o zi. Este un machiaj dramatic și ingenuu totodată, sau nude/glamour, în funcție de stil și gusturi, pentru o zi poți fi Evita Peron a mirelui tău sau poți să te complaci cum ai fost și până atunci. Este machiajul care utilizează enorm de multe chestii, tocmai pentru a rezista cât mai mult. Și ca la carte. Dar dacă tu te simți ca dracu în suflet, machiajul va arăta ca dracu, în loc să te facă să te simți mai bine,. Machiajul de mireasă trebuie să-ți scoată la lumină conștiința statutului și emoția luminoasă, trăirea în sine și voința de altceva. Așteptarea emoției unui viitor împreună și a gândului unicității. Cele slabe vor pierde în fața prestigiului emoțional al unor invitate. Și mai dă-o încolo de –nu sunt obișnuită, nu vreau asta și aia!! — de unde știi, dacă nu încerci!? Nu se presupune că trebuie să fii unică?

Machiajul permanent: aici sunt multe de zis și nu mă am în domeniu. Deocamdată nu mi-am tatuat sprâncenele și nu am de gând. Nici buzele și, iarăși, nu am de gând. Prefer riscul naturii proprii. Însă niciodată nu zic niciodată.

Arabic make-up: marele meu destin, mai ales pentru cei pe care-i las să mă cunoască. Machiajul oriental este senzual, misterios, fabulează printre destinele unei zile, e agresiv prin dominarea vizuală a celui care-l privește. Nu știe să fie ascuns, e la vedere și totuși, ascunde gândurile. Nu este soluția convenabilă pentru ieșirea din anonimat, este un fel de a fi. Poate exprima lejer toate cele 6 pasiuni primitive (mirarea, iubirea, ura, dorința, bucuria și tristețea) și, mai ales, este sălbatic. Accentuarea ochilor denotă accentuare de sine și dorință de dominare, dar ascunde sensibilitate și taine. Nu e pentru cine nu efectuează distincții între propria trăire și experiența altuia. Dacă nu știi să respecți/porți acest machiaj, te bagă într-un penibilism absurd. Genele alungite ascund clipe și plăceri iar tușul negru este calea întunecată în lumea umbrelor, lumea naturii umane. Buzele, roșu aprins sau liliachiu/nude pal nu converg cu toate emoțiile unei zile dar o duc pînă la capăt.

Vintage makeup: un fel de Gwen Stefani make-e up, cu trimitere spre saudade, dorurile portugheze, trăiri pasionale ascunse în vârstă și experiențe cotidiene. Nuanțe pale, pastel la ochi, dungă curbată, ușor îngroșată înspre exteriorul ochiului și curbată, alungită (curbă ochi de pisică). Traduce specificul naturii feminine ca și purtătoare constantă de stimuli sexi și, totuși, naturali. Modelează cu plăcere ochii privitorilor, prin simpla senzație de prospețime pe care o degajă. Tenul palid, argintat, platinat, luminos, ochii alungiți, simpli, dunga de tuș/eyeliner vizibilă, buzele roșu sau bordeaux aprins ori pale, după caz. Imaginile se șterg, dar amintirile revin. Iar acest tip de machiaj o știe cel mai bine, doar menține chipul unei femei în actualitate. Nu încerca să adormi în starea de beatitudine dată de gândul că porți acest machiaj căci, dacă habar nu ai cum să-l gestionezi raportat la stilul vestimentar și, mai ales, la felul de a fi, clar ai dat chix. Ce dacă încerci să-ți gestionezi furia timpului, nu merge cu un astfel de machiaj. Fii tu și atât.

Oana Nicolița

La coafor

Coaforul este locul unde cultura urbană, bârfele, trend-urile și stima de sine a fiecărei femei coexistă în competiție cu imaginea. Nu mă extind acum să discutăm de beauty-center-uri, unde ai de toate, de la coafor până la cosmetică, dermatologie, masaj etc. Vorbim așa, un pic, de raportul dorință/acțiune/așteptare/rezultat în ceea ce privește părul/stima de sine și de pasivitatea noastră în majoritatea domeniilor cotidiene, unde nu prindem aceeași viteză de a ne schimba pozitiv, cum o facem la coafor.

Coaforul este locul care declanșează mari dileme existențiale feminine, determinând creșterea eficacității unei conversații pe post de receptor al stimulilor vestimentari, masculini, fashion-iști, cosmetizați într-o nouă imagine. Stima de sine crește direct proporțional cu look-ul schimbat și garantează un climat emoțional cald, purtător de pasiuni pe culmile plăcerii. Aduce și neajunsuri, dar fiecare pasăre pe limba ei piere, nu?!

Coaforul a devenit locul în care gelozia simțului se pliază pe legea atracției. Acolo nu contează mai nimic, decât că vrei și dorești, că aștepți, că vorbești, că asculți etc. Așteptarea schimbării este incitantă și vie, dar și anxioasă, că nu știi ce rezultat primești. Acolo se știe totul. Atingerea și bibilitul părului devine ritual de cosmetizare inclusiv a gândurilor și așteptărilor noastre conforme sau nu, cu realitatea, dar și a tuturor celor din jur. Dorința de schimbare devine acolo atât de răvășitoare, încât revelația ulterioară rezultatului imaginii capătă înclinații spre posesia a tot ce aștepți, nu mai contează prețul plătit. Dar în viața de afară, cum ar fi să conteze totul la fel de mult în schimbare și curaj!?

Ca femeie, merg la coafor. Când timpul, banul și, mai ales, gusturile personale îmi permit. Experiența și nevoia m-au învățat să mă vopsesc singură, șuvițez, tund etc. Mai dau și erori, dar se corectează fără probleme existențiale și crize de plâns isteric. Merg la coafor mai ales când am chef de păr drept, întins cu placa sau cu peria, de filat vârfurile etc, cu din astea nu am eu răbdare iar mama natură m-a dotat cu un păr ondulat și vrăjmaș intemperiilor externe cosmetizante. Îmi place și starea de bine de după, de parcă aș ieși din pat, după o partidă cu stăpânul inimii mele.

Constat că a merge la coafor este pentru o femeie, mai mult decât plăcut sau mai mult decât traumatizant, depinde de la caz la caz, de la persoană la persoană, de raportul dintre dorință, efect și rezultat și, mai ales de eficacitate și așteptare. Dar ce te faci cu graba clipei!?

Multe dintre marile saloane au eficacitate, performanță , stil, ambient plăcut, personal supracalificat, dar câteva au și atitudine care tremură pe scara Richter a nervilor, mai ceva ca lava vulcanică atunci când erupe Eyjafjallajokull (pentru cine nu știe, e vulcanul din Islanda care a blocat destul de recent traficul aerian în multe zone) dacă îndrăznești să le contești valoarea. Și nici nu justifică raportul preț / rezultat / calitate. Sunt și excepții, eu evidențiez o părere proprie la modul general. Dar tot aceste saloane pot aduce la extaz un păr subcalificat în mișcare, nu numai privirile altora.

Coaforul, în raport cu schimbările societății, devine imaginea majorității femeilor, un mediu în care cuvântul circulă mai mult decât liber și afli marile soluții, multe neștiute/nerealizate până atunci. Te pomenești până și cu noutățile că survin pe bandă rulantă, încât (in)suficiența emoțională capătă aportul caloric pentru dezvoltare și se descarcă în mii de gesturi, atitudini, bârfe, culori ale vopselei, mișcările coafezelor, agitația sau calmul clientelor… ce ne-am face fără potențialul clipe relevat de statul la coafor, pe scaunul acela, atunci când ne trec o mie și una de gânduri prin cap, când imaginea pe care o așteptăm cu nerăbdare devine mai relevantă decât o mie și una de alte gesturi făcute la momentul potrivit!?

Ce ne-am face, noi, femeile, fără energia a ceea ce vizualizezi hulpav, atunci când munca este finalizată și abia aștepți studiul intensiv în oglindă? Și totul, pentru a ne simți mai bine. De ce nu ne simțim întotdeauna mai bine atunci când ne îmbrățișează părinții sua iubitul, când obținem ceva ce ne-am dorit (a doua zi uităm!), când facem ce ne-am dorit, când primim romantismul sau gesturile așteptate etc etc?

Dacă am fi așa de nerăbdătoare și în viață, atât de pornite să facem o schimbare prosocială și asertivă față de propriul sine și cei din jur, exact la fel cum suntem pornite să mergem la coafor să arătăm bine, indiferent din ce motiv (schimbare de look, coafura pt ocazie, impresionat partener sau, pur și simplu, aranjare cotidiană), oare cum am fi?

Ar fi viața noastră ca femei, mai bună? Eu zic că da. Păcat că imaginea tinde să fie mai mult decât totul în lumea optimizării de sine.

Oana Nicolița

Geanta – ochiul sau privirea ta?

(Atenție, mă refer numai la modelele din fotografii!)

Eu, când am chef de atitudine fatală, devin ca geanta Prada (normal că mă refer la modelul de geantă din fotografie, nu-mi permit geantă Prada). Ea e dispoziția mea de zile mai bune, e ochiul meu către lume, de atitudine optimistă. Îmi dictează viziunea de ansamblu pe parcursul unei întregi zile și mă face să-mi conștientizez propriile scopuri. Dincolo de dictonul –scopul scuză mijloacele—geanta îmi scuză mereu propriile îndoieli și îmi trântește un vino-ncoa de ajung să alerg eu însămi după oameni și timp. Niciodată de jos, mereu de sus. Elegantă și înlănțuită (elegant mi-e zâmbetul, înlănțuit mi-e sufletul!), ușor ovală, crestată subtil, ca palmele mele pe acțiuni.

Geanta Balenciaga mă îndeamnă să-mi explorez atitudinea, dincolo de ceea ce e excentric. Sunt mulțumită că știu ce vreau de la ea ca obiect, ca purtător al unei bune-dispoziții și al sioguranței de sine care face mijlocul să alerge între influența și persuasiune, totul pe jocurile sufletului. Extrem de încăpătoare, exact ca și mintea mea prin acre roiesc mii de gânduri, neliniști,bucurii și supărări dar, mai presus de toate, fericirea că sunt. E ca o privire dincolo de cicatrici.

Serile alături de soțul meu mă fac să devin o Chanel pursânge. Cu asta am zis totul! Ce mai contează că trebuie să știu cum să ascult gesturile, nu numai să le văd?! Eu trăiesc direct toate gesturile, așa cum mica geantă Chanel, roșie, mă face să devin adictivă de rujul roșu și, implicit, de propriile standarde. Aceasta are de toate, și ochi, și privire, ambivalentă ca marile dimineți, ca cel mai prefect răsărit.

Dolce&Gabbana e ușoară și vizibilă. Nu sare în ochi, dar devine inconfortabilă prin furia privirilor aruncate pe ea . Așa cum știe o femeie să fie, exact atunci când o vezi cum e și nu o iei drept ce nu e. Cere angajament și consecvență în atitudine, dar îți trântește și un cap de pragul de sus, dacă nu-i apreciezi inocența. Nu contează că e reală au ba. Este pur și simplu, ăsta-i farmecul ei. Și, mai presus de orice, accesorizată. Căci ce ar fi și timpul fără ore și minute, fără secunde?!

Serile la club devii mai funky. Sau în plimbări lungi și ore la cafenele. Acolo e locul genții Versace. Poți da de ea pe la ușile marilor momente sau o poți regăsi în toate valorile care nu țin de simplitate. Trebuie tratată exact ca o femeie: nu trebuie s-o înțelegi, ci s-o iei ca atare. Căci nu e o victimă, nu se vaită, ea dă cu pumnii în fața problemelor. Deci cu –ochelari—(versatilă), dar nu de cal!

Miu-Miu vine tare din urmă cu modelul din foto în preferințele mele. Oriunde la shopping, cafea cu prietenele, în orașul cu soțul, la birou, la bibliotecă. Multifuncțională ca multe altele dar, cel mai important, un puternic receptor al bunei-dispoziții la purtător. Vioaie și cu vino-ncoa adolescentin, tranșează direct sentimentele unei femei. Cu sau fără văicăreală, dar ia taurul de coarne. Bașca, mai și cultivă spiritul îndrăznelii în ochii noștri.

Yohji Yamamoto neagră, cu toartă ciudată, e scuza mea pt o zi proastă, în care nu am chef de nimic. Privirea mi-e gri. Mantia mea de ploaie, ușor elegantă, dar fixă și fără drept de replică. Îmi ajunge că grijile nu mai devin sentimente nocive cu ea pe mână, devin trambulina perfectă către reușită (a se înțelege impuls motivațional).

Fendi din poză e șuie, ușchită, zâmbăreață, pusă pe șotii și, cu toate astea, derivă din ea o eleganță subtilă. Așa ca fofilarea unei femei printre degetele unui bărbat, sau ca banii scurși dintre degetele noastre. Important e că te face să zâmbești, nu mai contează traseul parcurs și managementul propriului timp! Nici cum o privești, ca pe un drum întortocheat și enervant, sau ca pe o cărăruie agale.

Uitasem de Cavalli. Wild-wild-feeling (brățărica aurie) dincolo de frică sau durere. E un vis frumos, e prima întâlnire, primul sărut, prima noapte de dragoste, furtuna ultimei certuri stinsă prin lacrimile unei femei. Suavă și fină, romantică și dulce, dar fermă pe poziție. Căci nu-I de glumă cu mecanismele proprii ale unei femei pentru autoapărare!

Tu îți asumi ce ești în propriile priviri sau vezi prin ochii altora ce ai vrea să fii?

(Nu mă întrebați de Hermes Birkin, prefer să trăiesc ACUM decât să fiu pe lista de așteptare a fricii față de timp. Nu-i vorba că nu-i recunosc esența și atitudinea de fiță, de femeie la conducerea propriului destin (chiar așa o fi?!), eu recunosc doar esența PREZENTULUI).

Oana Nicolița

În așteptarea unei Midlife Crisis

Da, oameni buni, noi femeile avem des perioade din acestea gen midlife crisis. Mai exact, criza vârstei mijlocii. Se zice că începe după 35-40 ani. Discutabil, fiecare are etapa lui. Eu o am anual!!!!!! Indiferent de apanajul vârstei și de situație.

Probabil văd altfel lucrurile. Mai pe scurt, toți avem crize și crize, în așteptarea marii crize. Unii nici nu au parte de marea criză. Poate aia mare nu va mai fi așa de mare, nu la toți și nu gen uragan Katrina. Până atunci, toate astea mici vor deveni fleacuri, dacă nu sunt deja. Nu vor mai constitui blocaje între realitate și negare. Dacă îndrăznești să-ți fascinezi vârsta cu mersul tău agale prin timp, nu merge. Dacă îndrăznești să-ți calculezi comportamentul, iarăși nu merge, întotdeauna te ia ceva pe nepregătite. Căutăm mereu scuze în traversarea crizelor, dar ele nu dau valoare existenței, dimpotrivă, o încarcă. Libidoul, nici vorbă să ajute. Comunicarea e totul, dar tot ea te îngroapă dacă nu o apreciezi.

La 20 ani e o criză, și la 30 ani, și la 40 și tot așa, nu numai cea a vârstei de mijloc. Probabil aceea este mai pregnantă și mai cunoscută, cu similarități în toate cazurile (de fapt, sigur e mai pregnantă și mai presantă). Se zice că apare la cupluri, legată de bani, legată de aspectul exterior, de stima de sine, de frica de moarte, de plecatul copiilor de acasă și câte și mai câte. Mai întrebați-mă pe la 35 încolo.

Nu am avut crize de genul, până acum, cel puțin nu legate de moarte. Nici nu am, încă. Am doar crize de femeie, legate de sine, de mâine, aspecte exterioare, financiare, dragoste, casă și alte cele. Văd problemele din fiecare unghi. Legate de întrebări proprii și trebuințe ale societății, la care mă adaptez sau nu. de copii. de mașină. de identitatea de sine. Indiferent de tensiunile acumulate sau de fericirea raportată la bucuriile trăite sua în curs. Însă mă gândesc, un pic cu groază, la marea midlife crisis. Nu sper să nu o traversez, sigur o voi traversa, la câte întrebări îmi pun eu. Pe de altă parte, sper să o traversez cu toată maturitatea și chiar cu toată nebunia de care pot fi în stare, ca să mă descarc. Căci dorința intensă de a reuși pe toate planurile poate implica și eșecuri. Dar tot dorința aceasta este acel șut în fund care te trezește la realitate, mai ales când se/nu se îndeplinește.

Am criza celor 28 ani. Aștept cu nesiguranța zilei de mâine criza mea de mijloc, dar cu toată siguranța de sine. Tranziția mea e spre lumea în doi și așteptările fiecăruia, nu înspre a lăsa în urmă ce am fost și a-mi asuma ceea ce am devenit (nu mă definesc prin starea civilă, ci mă definesc prin eu, cea care sunt, între ce mi-am dorit și ce mi-am împlinit sau nu). Conflictul între societate și generații e, pentru mine ca și călătoare prin viețile altora, conflictul între timp, indiferență, negoism, negare și fugă de responsabilitate. Lipsa de comunicare conștientizează în noi lipsa scopului.

Observ similarități între cei 20 și ceva de ani și criza de mijloc. Ne raportăm de cele mai multe ori, inclusiv la părinți. Dezvoltarea propriei ființe nu o putem transforma decât mergând încotrova, cu asumare și conștiință. Eu vreau să merg oriunde, am cu cine. Mai toți avem. Dar, în general, trebuie să mergem undeva anume. Chestia asta îți poate decapita siguranța de sine mai ceva ca o ghilotină. Dacă mai ai și conjuncturi de viață nefaste, situații de serviciu stresante, mijloace financiare lacunare, ai și turma aferentă de călăi (nu, nu am vrut să spun haita, sau mulțimea, ci chiar turma!).

Avem, majoritatea dintre noi, criza femeii care se întreabă cum va fi cu copii (mă voi descurca? Păi, probabil nu ar trebui să mă mai întreb. Au făcut-o și părinții, chiar foarte bine, într-un fel sau altul s-au descurcat). Nimeni nu se naște învățat. sau a femeii care are copii dar pierde pe parte carieră. Nu se poate amândouă, sacrifici ceva. dacă se poate și fără regrete de nici o parte, atunci jos pălăria. Mă închin (căci am văzut, dar de atunci nu am mai văzut)!

Avem criza saturației de serviciu. Am ajuns mai toate, la momentul ăla în care am dormi dimineața, când e somnul mai dulce (–nu să mă tirez ca locomotiva și haida-hai spălat și îmbrăcat, haida-hai machiat și făcut pachet cu mâncare, haida-hai la serviciu–). Eu, spre exemplu, fac exact ce –mi place, dar nu-mi plac toți colegii. Mă omoară pasivitatea și egosimul, răutatea, intriga și bârfa. Nu că eu aș fi mai brează în alte situații, dar îmi văd strict de ograda mea, de banca mea. Altele fac și ce nu le place, că siguranța zilei costă.

Avm criza stresului financiar. Intenția lui e să domine. Noi ne lăsăm dominate. Suntem amazoane în alte domenii, nu și în fața lui. Raportat la mine, acesta se acomodează cu situația mea emoțională și parcă-mi face în ciudă, nu se dă dus. Ridic stegulețul alb și fac pace. Că altfel ajunge să-mi controleze viața și gândurile, acțiunile și emoțiile. Stimulii exteriori, direcți sau indirecți, îmi fac gândirea să trepideze ca firul de păr în bătaia vântului. Noroc că am minte de trestie de zahăr și-mi facilitez căile de acces la lumina salvatoare (recte soluții).

În așteptarea crizei de mijloc, cu discrepanțe între ce vrem/ce ne dorim ,de fapt, și ce spunem lumii, ne pierdem pe noi pe drum. Pentru că managementul schimbărilor de atitudine raportat la așteptarea acestei crize se angajează în mentalitatea lipsei de orice fel, ca și involuție în fața propriei imagini de sine.

Ce ziceți, androginismul la bărbați devine molipsitor la femei, le rupe marginile tăiate și aranjate perfect în gând, ale propriilor vieți?

Oana Nicolița

Între FarmVille şi realitate

Jucat de femei, de bărbaţi, deopotrivă.

Îţi ia minţile preţ de o clipă, te dezbracă de inhibiţii, primeşti cadouri cu nemiluita. Te năuceşte şi te izbeşte de dorinţe. Ţi le îndeplineşte, contrar afurisitei de realităţi care nu-ţi acordă atâtea şanse.

Unde am ajunge dacă am trimite în timp real, cadouri cu nemiluita ? Eh, ce ziceţi, de ce nu ar fi posibil? Căci tot oameni rămânem, şi tot noi am câştiga! Dar na, teoria cu practica nu se pupă de obicei. Ba, mai şi fug una de alta pe culmile disperării!

L-am descoperit acum două zile, după ce am refuzat cu obstinaţie zeci de invitaţii. Mi-a venit cheful de el abia după ce am văzut la cineva foarte, foarte drag mie, cum e jocul, ce presupune. M-a fascinat instantaneu.

Pe principiul că ochii văd, inima cere. Şi am intrat. Şi de 2 zile şi o noapte joc obsesiv. Nu mă pot dezlipi de el, te face să rişti aşa cum nu o faci în viaţa reală, să îţi îndeplineşti visele exact aşa cum nu o faci în viaţa reală, te face să aştepţi cu nerăbdare roadele muncii tale şi recolta, aşa cum nu poţi aprecia în viaţa reală nici într-o mie de ani. Te face să apelezi la cunoştinţele de viaţă fără să-ţi dai seama, să cumperi, să gestionezi. Să nu te temi de alţii, de bărbaţi, femei, orătănii şi ce Dumnezeu or mai fi. Zău, ar trebui să încercăm măcar o zecime comportamentul nostru din FarmVille, dar în viaţa reală. Poate surprinde !

Crezi că e o relaxare, o plăcere. E relaxare şi plăcere. Devine adicţie şi proiecţie asupra propriului sine. Te mănâncă de nerăbdare, până ajungi să recoltezi, să tot plantezi etc. Îţi cântă subtil cu câştigul, până ajungi să-ţi întinzi creierii pe sârma nerăbdării. Să-i prinzi cu cleştişori agitaţi. Până îţi faci vecini noi şi până munceşti la alţii pe plantaţie. Asumarea de sine nu mai converge în cadrul jocului, cu inconştientul zilnic şi cu negativismele, acolo totul e şi pare pozitiv. Cum ar fi realitatea dacă ne-am comporta ca în joc? Munca fizică ar învinge corvezile mentale şi pesimismul? Am înţelege că, de cele mai multe ori, lumina de la capătul tunelului în problemele zilnice ar apărea dacă am arunca puternic curajul nostru în jocul cotidian, plantând gânduri şi gesturi, nu legume şi fructe virtuale ?! Dacă ne-am aranja existenţa aşa cum o facem în joc, lumea ar fi cu adevărat lume. Asumată!

La mine are efect pozitiv, sunt mai mult decât binedispusă, de ieri. Nerăbdătoare şi atentă. Trebuie însă, să dispun de atenţie pe termen îndelungat, pentru a nu intra în lanţul slăbiciunilor, în defavoarea propriei mele vieţi reale. Mă face, totodată, să mă întreb, în viaţa reală dacă am fi toţi ca în FarmVille, poate nu am mai recupera aroganţa tinereţii, aşa cum o facem în joc, nici nu am mai aştepta viitorul cu nerăbdare. De ce acolo timpul nu costă, şi în viaţa reală costă ? De fapt, ce costă, gândurile şi acţiunile sau frica noastră de rezultat, implicit recompensa ?!

FarmVille e super fain. Îmi solicită, însă, în afară de toată bucuria şi plăcerea-relaxarea de a-l juca, şi oglinda prezentului. Căci timpul acordat jocului devine oglinda a propriei dorinţe de acordare de şanse realităţii. Nu-l văd ca pe o evadare, însă nici nu vreau să ajung acolo. Bunăstarea existenţială din FarmVille prefer să o privesc ca pe lumea ideală pe care nu o pot avea, dar ca pe o evadare accesibilă.

Suntem, totuşi, mai mult femei în acest joc, decât bărbaţi, din ceea ce observ eu pe Facebook, cel puţin pe pagina mea. Aceasta mă duce cu gândul la tratarea experienţelor şi acceptarea oamenilor ca atare.

Fugim de realitate, sau construim realitatea dorită, pentru multiplicarea şanselor reale prin pozitivism? Treaba e că nu toţi procedăm ca atare.

Vă spun eu, simplitatea lui e totul, e farmecul său!!! Din păcate, realitatea nu este aşa simplă. Acesta-i răspunsul meu. Al vostru care este?

Oana Nicoliţa