Femeia și pantofii

Eu personal, sunt înnebunită după cei ale designer-ilor Manolo Blahnik, Christian Louboutin, D-Squared 2 și cei din prezentările lui Elie Saab. Dar aceștia sunt moartea portofelului meu actual (și viitor, cu siguranță). Cu toate astea, rămân una din dorințele mele de pe lista cu –lucruri de obținut/realizat/făcut până mor—(măcar o pereche!). Ador și branduri autohtone cum ar fi Sepala, numai după Mihai Albu nu mă omor deloc ( fiecare cu gusturile lui!).

Pantofii Blahnik și Louboutin sunt scumpi ca naiba, dar efervescenți și ridică psihicul unei femei instantaneu. Ajungi să-i dorești , să-i visezi, la fel cum nu poți sta fără dragoste, sex, mâncare, apă, prieteni, familie (nu în ordinea asta, desigur). Indispensabilitatea lor te face să respiri rapid sau să te moleșești de tot, fără să-ți pese de repercursiuni. Ajungi să-i lași să-ți controleze în mod direct sufletul, stilul, acțiunile. Dacă sunt incomozi dar mori efectiv, fără ei, ei bine, acești ei te vor trimite direct în agresivitate greșit înțeleasă și în frustrare. Te vor mânca de vie într-o seară în care poți fi superbă, dar țâfnoasă și irascibilă. O dai în bară și nu mai poți repara nici măcar lacrimile de după. Ce să mai vorbim de senzațiile pe care le lași celorlalți, când îi rănești fără să gândești, doar pentru că nu te simți bine. Dacă sunt comozi, dar tot cu toc (mai rar comozi), te energizează psihic, ai vrea să vezi lucrurile dintr-o perspectivă nouă (deși parcă tot îți lipsește ceva) însă îndrăznești de-a binelea să acționezi, să-ți susții ideile în modul acela de –fii Zoe, bărbată—oriunde ai fi. Și asta face să-ți cadă barbații la picioare, să te mănânce de vie femeile (în gândurile lor pecuniare și în victimizare). dar ce-i mișto, e că nu îți pasă, îi ai și gata, restul ducă-se! Inclusiv invidioasele! (ce-ți mai râzi în barbă, numai gândindu-te! :D)

Pantofii cu toc avantajează orice femeie, camuflează nesiguranța de sine prin atitudinea “cu tupeu înainte” , validează încrederea de sine nu numai prin aspectul lor, ci și prin senzația pe care o ai când îi porți. Te cunoști prin ei, dar devii fericita altora, numai a ta nu, mereu vrei ceva nou. Mai ales dacă ești înnebunită după ei și nu ți-ai luat ce ai visat. Dacă tu îți corelezi atitudinea prin pantofii pe care îi porți, ajungi într-un lanț al slăbiciunilor. Devii sclava presupunerilor exterioare și a privirilor, îți asociezi inconștient modul de a negocia (cu viața și situațiile întâlnite, cu oamenii în general), cu motivele lipsei de autenticitate prin care îți refuzi autocunoașterea și asumarea de sine, dar îți bazezi succesele pe tranziția schimbării în gesturi și gândire.

Pantofii cu tocuri nu există fără femei, cum nici femeia nu există fără pantofi de toate felurile, în general. Pantofii îți pun întotdeauna sub semnul întrebării limitele stabilite de alții, pentru că faci sacrificii ca să-i ai (cheltuieli mari, de cele mai multe ori haotice, sănătatea, coloana vertebrală ș.a.), dar tot îi iubești, îi adori, îi vrei ca pe ultima viață. Fără pantofi am fi tot femei, însă făcând parte din alt șir de dependențe, de toate felurile, deci parcă tot aici e mai bine să te aciuezi.

Femeia e sclava lumii și a lucrurilor. Eu nu sunt sclava pantofilor, dar sunt sclava a celor 4 ace.

Pantofii perfecți pentru gustul fiecărei femei în parte, o fac să-și dezvolte o multitudine de sentimente ascunse până atunci. Dacă nu îi ai, devii geloasă – nici nu există comparație cu gelozia din dragoste, că tot dragoste e și asta, nu?–, înveți să te compari, înnebunești, vrei să faci tot posibilul pentru ei. Astfel că ei (pantofii, nu numai bărbații) devin o formă de posesivitate care îți acaparează viața și sufletul. Dacă îi ai, vrei tot mai mulți, pe principiul ca dacă poți, de ce nu? Cu sutele, dar să îi ai, să-i variezi, astfel că a-i colecționa devine pentru tine ori o amăgire, ori o împlinire. Gelozia se transformă în carismă, purtarea lor devine insesizabil de șarmantă, ochii tăi capătă străluciri de care nici nu știai până atunci.

La femme fatale este poziția către care accezi, sau poziția de care fugi. Oricum ai da-o, ei, pantofii, pot declanșa războaie intrinseci și crize de personalitate, pot soluționa gestionarea atitutdinilor comportamentale eronate pentru alții, pot limita o femei la modă și lucruri superficiale, sau o pot urma în visul ei de a face carieră cu propria pasiune, propriul hobby. Ce femeie nu ar fi în stare să facă dragoste cu timpul însuși, cu mesajele subliminale ale atitudinilor purtătoare de pantofi cu toc trecând peste ce e mic și infim, ridicând-o pe ea deasupra tuturor, inclusiv deasupra sieși?! Ce femeie nu și-ar băga sub radiografia altor priviri, pantofii preferați, numai pentru a învăța jongleria mentalăcu situațiile și obstacolele, cu întrebările și îndoielile de sine, cu puterea și dominarea, într-un echilibru dramatic?!

O mie și una de modele de pantofi pentru o mie și una de femei. O mie și una de influențe pentru o mie și una de dorințe ale unei femei (cine vede colecția de toamnă/iarnă 2010 a lui Manolo Blahnik ori turbează, ori zâmbește resemnată, așa ca mine). Obstacolul întâmpinat cu perechea de pantofi potrivită în picioare, devine o evoluție favorabilă a zilei de mâine.

Nu aș zice nu nici la o pereche de pantofi Steve Madden, Baby Phat, Marc Jacobs, Elie Tahari, Enzo Angiolini, Michael Kors sau Corso Como. Și nici nu mă frustrez că nu pot să-i am, îmi găsesc împlinirea și satisfacția în alte modele, mai accesibile, brand sau no-name, dar nu mai puțin pretențioase, pompoase, excentrice.

Gustul meu, în general, se axează pe cei cu platformă, gangster/oxford, stiletto și casual. Mă îndrăgostesc și de o pereche de UGG dacă văd, numai să nu fie negre/maron. Nu mă văd în adidași/teneși decât în situații cotidiene și la sala de sport. Ocaziile presupun întotdeauna și ocazii de pantofi (a nu se înțelege chilipiruri). Sunt conștientă că intru pe teren minat, gândind că nu aș putea trăi fără pantofi mortal de faini (cu toc înaaaaalt) dar e terenul meu, al unei femei, al felului meu de a fi. Mi-l asum cu dragă inimă și cu inconștiența freneziei consumate în dragoste.

Dintre pantofii stilletto, casual, toc mic, toc mare, bot rotund, bot ascuțit, pumps, peep-toe, sling backs, platforme, mary jane’s, t-bars, oxford, espadrile, wedges, balerini, skimmers, care sunt cei pe care i-ai primi imediat în viața și picioarele tale!?

Oana Nicolița

Adrian Păunescu – Ca un fum de ţigară, sufletul

IN MEMORIAM …

______________

Am să-ţi spun bună seara şi-am să plec undeva
Unde nu e nimic, numai scrum, numai zaţ,
Am să-ţi spun uşurat, am să-ţi spun cu nesaţ,
Ce departe vă simt eu de inima mea.

Uşa-n loc va-ngheţa şi nimic nu va fi,
Ca un fum de ţigară voi trece în sus
Unde stelele sînt, unde oamenii nu-s,
Am să-ţi spun bună seara, deşi va fi zi.

“Nu serviţi o cafea, nu doriţi un fistic?”
Nu doresc decât drumul spre cer, fără voi
Şi să nu mă mai trageţi nicicând înapoi.
Bună seara pe veci, cred c-aşa am să zic.

Bună seara din nou, bună seara adânc,
Doamne dragi, domni stimaţi, eu am treabă, eu plec
Şi pe urmă aici e un fum de mă-nec
Nu-nţeleg de ce parcă… îmi vine să plâng.

Doar atât am rămas, o vuire şi-atât,
Şi plămânii de-atâta strigare se rup,
Bună seara frumos, bună seara urât,
Ca un fum de ţigară mi-e sufletu-n trup.

____________________________

Odihniţi-vă în pace, maestre…

Oana Nicoliţa şi Mihai Voiculescu

Femeia-șarpe

Ce poate fi mai înălțător pentru o femeie avidă de fericirea altora și blocată în frustrarea-i aparte? Sentimentul că ea e acolo, undeva sus, deasupra celorlalți.

Că, deși e un om dificil, tenebros, este și obsedată de perfecțiune. Eu aș zice că este obsedată de comparație! Pentru că sentimentul ei de ,,undeva sus,, este derivat dintr-un complex de superioritate, veșnic suprapus învelișului rece și insidios al vorbelor & privirilor ei, asemănător cu solzii șarpelui, țintuind-o într-un colț al fulgerelor verbale ale celorlalți.

Partea caracteristică a scheletului unui șarpe este craniul, zice Wikipedia. Partea caracteristică a acestei femei este aerul care îi învăluiește capul, aerul de dominatoare, puternică și de neînvins. Manifestă, ca femeie-șarpe, compasiune, generozitate și iertare față de colegii mai puțin importanți în statutul funcției executorii, pentru că e de preferat ca șefului /șefei să-i oferi un cadou într-un anumit fel. Dar articulațiile maxilarelor acestei femei, degeaba au un ligament extrem de elastic, căci ascund oftică și ciudă pură, zbucium veșnic perpetuat de ceea ce vede la altele și nu-i convine ei. Mobilitatea ei este dată de frenezia cu care se bagă pe sub pielea altora, veșnic la datorie și muncitoare, dar veșnic ascunsă, secretoasă și împiedicată în propria-i neputință de a-și face viața frumoasă.

Tot Wiki zice că șarpele își poate mișca gura în toate direcțiile și o poate deschide extrem de larg. Ei bine, femeia-șarpe își împroașcă în toate direcțiile crezurile și propriile sale principii, dar nu pe față. Nu, o face extrem de atentă, lângă cei/cele pe care și le adună în jurul ei (cum se adună puii lângă o cloșcă) și cărora le devine mare guru. Deschizându-și larg mintea ofuscată, își domină ,,puii” ca nu cumva să facă aceștia vreo mișcare greșită sau, Doamne-ferește, să țină cu altcineva decât ea. Nu vorbește urât, nu împroașcă veninul direct, nu înjură, eventual se enervează îngrozitor și abia atunci țipă/urlă, după caz. Și face pe victima, extrem de ofensată că ai îndrănit să-i reproșezi umilința. Dar, când propria oftică atinge cote fenomenal de înalte, reușește să înghită hulpav și negativ, un domeniu vast de acțiuni și idei ale celor din jur, mai mare decât însuși capul ei, decât aerele ei.

Măi oameni buni, toți simțim invidie, la un moment dat, cu sau fără voința noastră, că așa e natura umană înfăptuită. Dar pentru femeia-șarpe, invidia este țelul vieții, indiferent că o recunoaște sau nu față de ea însăși. Nu cumva să fii fericită în fața ei, că turbează imediat ce te întorci cu spatele. În față te pupă cu cea mai mare bucurie. Nu cumva să îndrăznești să o înfrunți, că atunci scoate la înaintare armele prostului și îți cade absolut greu la digestia muncii (nu neapărat jignirile, nu prea e cazul, având în vedere că femeia-șarpe pare/este extrem de politicoasă în văzul lumii). Dinții ofticii ei o ajută să muște din orgoliul celorlalți, să atingă unde doare, dar insidios și subtil și să fixeze prada, indiferent că-i în perioada aia a lunii când instinctele feminine explodează, sau nu.

Așteptările acestei femei-șarpe nu pot mesteca și digera tot ce vede la ceilalți și ea nu are. Prin urmare trebuie să își înghită prada întreagă. Și prin înghițit, înțeleg avalanșa de tratamente preferențiale față de toți ceilalți, de gesturi prietenoase și șmechereli cu îndrăzneală, în așa fel încât tu să cazi în dizgrația majorității! Căci tu, vezi Doamne, ai îndrăznit să fii mai mișto, mai îngrijită, mai înfiptă, mai cu moț, atentă sau nu știu cum față de ea, darămite s-o mai și înfrunți.

Femeia-șarpe urcă și coboară cu agilitate printre stările de spirit ale celor care iau deciziile, respirația sa devine șuierătoare (când adulmecă ocaziile de înfipt răutăți gratuite, dar mascate în gesturi generoase) și fața capătă coloristică palidă, pregătită de atac. Uită toate lucrurile bune legate de ea însăși (căci da, are și părți cu adevărat bune, dar e selectivă, bibilește numai pe cine nu merită!) și începe să se se cațere, să înoate și să se scufunde cu o agilitate ca de șarpe printre atributele ideale pe care le posedă alții și ea nu, înfigându-se cu tărie pe sub pielea celor mari și cu putere de decizie. Devine mâna lor dreaptă în toate situațiile, nemaicontând ce pot și alții din jur.

Ea e perfectă, nemaipomenită, mereu la ordin, mereu victimă, tocmai datorită mobilității a coastelor și vertebrelor invidiei sale ca stimul în acțiune. Alege mai mereu rolul criticului, impunându-și sieși o conduită adaptată numai la scopuri, nu și mijloace.

Din păcate, egocentrismul ei este sublim. Ori are prea puțin respect de sine (dar nici nu se omoară să facă ceva pentru propriul aspect /propria persoană, ea pare că se simte extrem de bine în pielea ei, contrazisă fiind doar de acțiunile de mare deșteaptă), ori realitatea ei este arbitrară, considerând că nu are nimic și restul are totul. Pentru că, deși se adaptează la orice mediu profesional, astfel încât trăiește la sânul de vârf (spre durerea celor mici și cu adevărat competenți), în cele din urmă va deveni renegată de scopurile profesionale, de bani, de sentimentele bune și frumoase în viață, renegată de propriul suflet.

Orice medalie își are propriul revers!

Voi ce spuneți? Cunoașteți asemenea exemplare? :-)

Oana Nicolița

Oameni cu desăvârşire

Categorie din cadrul Galei persoanelor cu dizabilităţi.

Eu am votat pentru prietenii şi colegii mei fără seamăn, Daniel şi Mircea Andrei, reprezentanţii perfecţi pentru judeţul Gorj – părerea mea sinceră. Letiţia i-a propus, luându-ne-o înainte :-)

Şi, într-un post viitor, am să vorbesc pe larg despre aceşti fraţi deosebiţi şi ceea ce au realizat ei. Să fie într-un ceas bun!!!

Găsiţi şi alte propuneri aici.

Oana Nicoliţa

About… rolurile unei femei

About….ce!? Despre ce!? Numai când începi să te gândești, realizezi multitudinea de roluri ale unei femei. Nu vorbim de societatea de astăzi, vorbim în general.

Rolul unei femei într-un domeniu nu implică excluziunea ei dintr-altul. Și-a câștigat , în timp și în suflet (nu neapărat în viață, e discutabilă partea asta) dreptul de a fi pusă pe același picior de egalitate cu bărbatul. Dar ia ghiciți ce!? Eu nu găsesc că bărbatul e un adversar! Nu că nu ar fi unul redutabil, bineînțeles ci, la o adică, toți suntem oameni. Și noi putem fi adversare la fel de redutabile pentru ei.

Femeia e femeie, angajată, șefă, subordonată, mamă, fiică, verișoară, șoferiță, soție și câte și mai câte. Azi veneam spre casă și, stând la un stop, mă tot gândeam ce să mai gătesc. Și parcă m-a lovit cu leuca în moalele capului ideea că nu știu care rol mă mulțumește și mă fericește pe mine cel mai mult astăzi. Astăzi! Cum am evoluat față de ieri, eu, ca femeie?! Ia să vedem!

Sunt Oana, sunt fiică. Datorită alor mei și familiei extinse, mi-am format tiparele organizaționale personale, de zi cu zi și ale felului în care știu să relaționez. Am depășit bariera emoțională a propriei deficiențe auditive. Am învățat să iau ce-i mai bun din fiecare experiență de viață (implicit să văd numai partea plină a paharului) și să am cea mai mare încredere în mine ca om și ca persoană. Asta chiar că e o realizare al naibii de uriașă. Ăsta-i un rol tare dulce :-) Și greuț, că poate nu au întotdeauna amândoi părinții dreptate și trebuie să mă fofilez printre situații. Însă timpul mi-a dovedit că părinții mai mereu au avut dreptate în ceea ce mă privește :-)

Sunt Oana, sunt soție – până acum sunt fericită. Ohooo, și încă cum. Iubesc nebunește. Abia aștept să-mi bag nasul în treburile gospodărești și sufletul în brațele lui (normal că ziua, noaptea, după serviciu, dar și în timpul liber, oricând!), neexcluzând nici treburile sufletești, pe principiul că acum le am, mai târziu nu știu ce poate fi. Nu e o transformare personală uriașă sau mai deschisă către spațiul extern, căci un act nu mi-a schimbat ideile și felul de a fi, însă recunosc că mă simt unică. Și, mai presus de toate, nu resimt vreo presiune, decât cea financiară, dar suntem doi pentru amândoi și e absolut suficient!Îmi doresc să mă iubească ca și cum aș fi unica, deși sunt conștientă deja că mă iubește ca și cum aș fi unica. Și nu săriți orbește, stați așa!! Nu-i vorba aici de mai multe femei, sunt UNICA, e vorba că niciodată nu poți ști cum e viața, lumea și nu-mi pot marja unicitatea pe tot ceea ce însemn eu pentru el, ci pe tot ceea ce avem noi, pentru noi amândoi. E vorba că uneori are chef să-și bibilească mașina, nu pe mine, sau să iasă cu băieții în loc să mai stea cu mine. Normal că asta e de la sine deja normal. Oricum, mi-s cam dependentă în ultima vreme de seriale pe dvd :-) povestea asta cu măritișul e al dracului de stabilă și de autentică pentru mine. Nu schimbă nimic din mine ca soție ci, în cadrul a tot ce fac ca soție, îmi reamintește că POT să o fac ȘI AM DE CE, pentru ce, inclusiv NERĂBDAREA de a o face. Gândul că după serviciu mă arunc direct în brațele soțului e raiul. Dispare dorința de a mă face înțeleasă pentru cine nu știe să mă înțeleagă. Sau de a face lucrurile să meargă pentru situații care se erijează deja în eșecuri (nu ale mele, desigur!). Bine că n-am obosit până acum! (ar fi și culmea, e chiar devreme). Ăsta-i un rol atât de plăcut, dar și atât de dificil uneori (și cred că dificultatea lui îl face extrem de simplu în acțiune, părerea mea). treaba e să nu mă pierd total în rolul ăsta, că mai sunt și altele de făcut :D

Sunt prietena cea mai bună a lui Suri, prietena mea cea mai bună. Sunt verișoara/prietena/sora lui Andu, a Lizucăi, Dudăi (ah, Dudo, ce mai leșinam de râs pe semeseuri între noi) și ar mai fi. Îmi înzestrez în mod real propria putere cu câte un puțin pozitiv de la fiecare din jur. Care contează în mod real. Nu-mi improvizez drumul în timp pe un traseu al lui TREBUIE, ci pe al lui SIMT. Nemulțumirile mele de orice fel își găsesc soluția în aceste prietenii. Astea sunt rolurile cele mai mișto. Vorbesc cum sunt. Îmi exprim grijile și sunt luată în serios, chiar dacă mie mi se pare cea mai cruntă problemă și lor un fleac. Vorbesc cu logoreea cea mai de seamă, când sunt în prezența lor, cu gânduri intime și bancuri deșucheate, râdem de leșinăm, vorbim porcos, iar râdem de cădem pe jos, mă doare în cot de ce-i în jur, ne povetsim absolut cele mai mici fleacuri și tot noi ne mai și mirăm de ce multe nu ies cum trebuie. Mă exprim total defensiv față de agresivitatea vieții, în schimb, găsesc soluții inovatoare pentru orice problemă sufletească :-) îmi negociez astfel, în mod pozitiv, toate resursele de care sunt în stare pentru a funcționa la capacitate maximă (că tare mai este nevoie!!!).

Sunt angajată în câmpul muncii, asistent social (subordonată) și îmi place ce fac, deși nu îmi plac toți oamenii cu care lucrez sau cu care sunt colegă. Asta e, nu le putem avea pe toate. Sigur nu mă plac nici ei toți pe mine. Ideea e că mi-am dorit să lucrez în ce mi-a plăcut și plătesc pe alte părți, căci nu toată lumea poate beneficia în mod asertiv de lecțiile unei comunicări corecte, cum încerc eu și cum nu reușesc întotdeauna în procesul profesional. Și cam nu știu să zic nu când e vorba să ajuți. Și mi-o cam și iau peste față, la figurat, desigur . Mare păcat, dar mai mare pierdere pentru cine nu vrea și amestecă personalul cu profesionalul cu profesionalul. Spre bucuria mea, sufletul meu mă face să realizez la timp cine sunt, dincolo de toții nervii, înjurăturile din mintea mea și de toate supărările, să știu că meseria mea este să ascult, nu să judec (indiferent de cine vorbim), să rămân în banca mea dar și să mă ridic când situația o impune. Și să recunosc când o dau în bară (implicit să-mi asum greșeala/gafa), că nu sunt deșteapta lu’ pește. Știu să fiu diplomată, nu mă călca însă, pe coadă, căci scot ghearele imediat. Pe mine m-a motivat întotdeauna responsabilitatea pentru ceea ce sunt eu ca om și femeie, pentru mine în primul rând. Știu unde greșesc, dar mai știu și că sunt om. Însă nu vreau să știu de ce greșesc alții, dacă nu are legătură cu acțiunile profesionale directe. nu suntem pe tarla, suntem la serviciu și de aia s-a inventat spiritul de echipă, noțiune sublimă, dar inexistentă pentru unii. Nu am nevoie de rectificare a liniei gândirii mele pe surse de timp. Și da, sunt o mămăligă pentru jungla de astăzi!!!!

Sunt șoferiță, mă ambalez de numa-numa, se crucesc toți ai casei (eu așa calmă și liniștită, indiferentă, par!), înjur până la toți sfinții și mai știți ce!? Nu se vede pe mine dacă nu te las să vezi, mă consum și ard direct pe dinăuntru! Dacă îs singură în mașină, îmi dau drumul la debit verbal și înjurături pe suta de metru. Sau bag la maxim în boxe–I am a supergirl–. Și în 3 ani nu am pățit nimic la volan, având în vedere că eu mă port de multe ori și acum ca începătorul, dau prioritate la toți ciumpalacii și toate trecerile de pietoni. Și nu pot să tac când mă enervează oile din trafic (prin oi înțeleg oamenii care traversează lent, cu încetinitorul, tocmai prin locurile nepotrivite, fără marcaje etc, de parcă s-ar duce la plajă și masaj spa!). De râsul curcii uneori, de plânsul bărbaților/femeilor alteori! Cu tupeu pe verde înainte! Nu exclud însă să turbez dacă te văd că nu-mi dai prioritate în timp ce eu sunt deja în interiorul sensului giratoriu și tu trebuie să-mi dai prioritate (m-am pățit azi, de ajunsei cu burta în volan, nu că aș avea burtă :D )

Mai sunt și o micuță scriitoare/bloggeriță, make/up artist (nu neapărat în ordinea enumerată) și…?! Și mai ce!??! Un ceva din ăsta crunt îmi stă pe limbă și nu știu de unde să-l scot.

Concluzia e că am încă multe de făcut și realizat până la a găsi piesa lipsă. Timpul e marele meu prieten ACUM. Nu, nu mă gândeam că nu sunt mamă încă, aia e pe lista de așteptare. Doar că nu mi-am bifat toate obiectivele mici realizabile anul acesta și nici nu le-am optimizat. Mare greșeală! Dar de unde știu că nu-I mai bine așa? Toate la timpul lor? Căci timpul îl am acum, este.

Până la a descoperi ce lipsește (mă intrigase adineauri gândul că poate nu-mi lipsește nimic, problema e că nu-i nici o problemă!), rămâne să-mi obțin cu liniște, în timp, și cu tenacitate, tot ceea ce îmi doresc. Nu mai vorbesc de încrederea scăzută în diverse situații de viață, mă vait câteva zile, bocesc cu lacrimi de crocodil sau cu tot fluviul Nil, mă descarc și îmi trece. Apoi mă tirez la turație maximă, iau situația (taurul) de coarne și mă pun pe treabă. Ce Dumnezeu! Mă motivează să știu că nu-mi încalc liberul arbitru și nu aleg absolut întâmplător tot ce știu că vreau să fac. Dar, mai ales, să știu CĂ POT. Na, nimic nu-i întâmplător! (oricum nu cred în coincidențe, cred în destin).

Ia hai să facem un exercițiu de gândire/un mic sondaj. Vă ascult, voi cum stați cu rolurile voastre de femei!? Deșertați sacul au ba!? :-) :D

Oana Nicolița

Pat McGrath

Este make-up artist, pasionată dureros de real, de creativitate. Preferata mea până la proba contrarie. Nu pentru că-i afro-americană/britanică/jamaicană, nu pentru că pare atât de obişnuită, ci pentru că ei nu i-au trebuit nu ştiu câte şcoli în afirmarea talentului. A urmat un curs şi, mai departe, şi-a exersat/muncit talentul nativ.

Ca să citez Wikipedia, Pat McGrath a devenit cunoscută în primul rând, pentru “her innovative use of color : “brilliantly solved the world’s ennui with grunge” “.

Continue reading

Tipuri de make-up (I)

… asortate dispoziţiei!!!

Theatral Make-up: ăsta-i dificil, implică multă muncă (de altfel, mai toate tipurile de make-up implică atenţie la detalii), trebuie să scoată în evidenţă actul artistic, mimica şi expresia celui/celei care interpretează, trebuie să fie precis, exact, să intrige. Utilizat în teatru, spectacole artistice etc. În aplicarea lui se ascund anumite tehnici, anumite tipuri de lumină şi de tehnici, trebuie să reflecte emoţiile, pasiunea şi nu numai. Eu l-aş asorta forţei intrinseci care ne susţine sau ne doboară, de-a lungul vieţii. Teatralitatea lui constă nu atât în faptul că este special, cât că majoritatea oamenilor îl poartă fără să-şi dea seama, căci suntem actori în piesa vieţii şi, cu atât mai mult, emergenţi pioni în destinul altora, nu?

Gothic Make-up : mi-amintii de el, tot a fost Halloween-ul. Se încadrează la categoria dark sau hard dark, depinde de gustul fiecăreia. E musai să fie subtil şi fenomenal de dramatic, ambivalent şi rece ca gheaţa, cu tendinţă de pictură (nu vorbim aici musai de bodypainting!). Implică aspectul palid şi morbid, imoralitatea tupeului de a privi drept în faţă. Implică mult negru şi fumuriu, nu-i acelaşi cu smokey make-up şi importanţa expresiei fixată de tuş (eye-lyner) sau dermatograful cât mai negru, poate friza ridicolul dacă nu eşti atentă şi nu ştii ce şi cum ai de făcut, sau nu te încadrezi în context. Mila nu are ce căuta într-un astfel de machiaj. Eşti puternică? Do it. Şi atât! Unde există dorinţă de a fi excentric, există şi iluzia dezordinii, căci un astfel de machiaj te poate face să fii cine nu eşti, dar şi cine nu ai vrea să fii. Numai prin prisma schimbării propriei atitudini, eliminând tot ce-i obişnuit şi fiind total glacială. Numai bine ca să poţi arunca banalul dincolo de privirea ta în sine. Mare grijă, că nu-i the same thing cu a fi deosebită, nu pentru oricine.

Nude Make-up este, poate, unul dintre cele mai dificile machiaje. E mai mult decât să ai buze lucioase şi luminoase, un ten mai mişto decât perfect, cu bujori în obrăjori, ochi luminoşi şi cu umbre fumurii, atât de ireale că abia le observi, mai mult decât impecabil şi natural, că nici nu ştii cum este realizat. Este despre a fi tu însăţi, aplecată înspre umbre roz-piersică, croindu-ţi drumul exact printre tonurile pastel. Ferească sfântul să pleci pe calea pierzaniei, cu ridicolul la purtător, confundând a fi natural cu lipsa de auto-îngrijire a chipului. Identificarea succesului privirilor intră în responsabilitatea acestui machiaj şi te face să fii tu, pur şi simplu, cu zâmbetul pe buze fără inconfortabilul sentiment (pentru unele) al ingenuităţii. Influenţa pozitivă a unui astfel de machiaj îţi dă schimbarea de care ai nevoie în starea de spirit, pentru a-ţi gestiona dispoziţia în mod pozitiv. Acu, de tine depinde dacă ai chef să fii femeia-copil sau ingenuă în seducţie (eu, personal, nu mi-s genul, spre bucuria/ disperarea alui meu, depinde de situaţie). Bonusul e că buzele sunt numai bune de sărutat :))))

Glamour Make-up , cu tendinţă de a nu lăsa în urmă trecutul. E despre a descoperi cine vrei, dar mai ales cine poţi să fii. Poate că nu o ştiai dar eşti gata să afli. Nu e sfârşitul lumii dacă încerci altceva, baiul e să te obişnuieşti. Şi nu cunoscându-te pe tine în astfel de ustensile şi ascunzându-te, ci pentru că ai înclinaţia naturală de a-i surprinde pe ceilalţi, inclusiv pe tine. Rujul roşu ar trebui să te urce pe culmile altor priviri, nu să te fâstâcească şi să dai cu nasu-n baltă. Lejer şi strălucitor, dar cu accent puternic, sprâncene bine conturate, buzele cât mai ,,a la femme fatale,,. Nu e pentru cine are chef de victimizat nici pentru cine nu ştie ce vrea de la un bărbat şi de la propria viaţă. Implică mult roşu-grena pe buze, aprins (vezi show-urile Dior sau Valentino), machiaj luminos al ochilor şi priceperea în a combina culorile tari. Atenţie, e o diferenţă între vulgar şi glamour. Nu te impacienta, căutând să-ţi găseşti propriul limbaj prin tot ce-i tare, când habar nu ai cum să te ţii deoparte de ameninţările altor seducţii. Încearcă şi gata. Dacă nu-ţi iese, nu trebuie să o ştii decât tu. Ai chef să fii egoistă în forţarea timpului, sau ai chef să-ţi negociezi pozitivismul?!


(în imagine, Lacroix futuristic make-up, vom vorbi în curând şi despre acesta)

Oana Nicoliţa

Single nou de la Ricky Martin ( Teaser )

Ricky Martin (Enrique Martín Morales pe numele său real) a revenit astăzi cu un nou single. Melodia o interpretează în duet cu Joss Stone şi se numeşte The Best Thing About Me Is You. Ricky Martin a înregistrat piesa şi în spaniolă împreună cu Natalia Jimenez ( ex Quinta Estación )

Melodia va face parte de pe noul său album care este de aşteptat să apară la începutul anului viitor.

Continue reading

Poezie de toamnă

Toamna e anotimpul în care ne-ncearcă tot felul de sentimente. Unele din vremuri demult trecute… altele poate din vara care ne-a părăsit. Toamna este anotimpul când ne facem ordine-n sentimente și încercam să ne găsim un adăpost. Poezia de jos mi se pare foarte potrivită s-o împărțim cu voi.

Emoție de toamnă – Nichita Stănescu

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.

(fotografii din arhiva personală Mihai Voiculescu, în drum spre București)